Tot despre DDD

Constat că, în ultima vreme, plouă destul de abundent cu analize ale succesului jurnalistic (şi nu numai) al lui Dan Diaconescu, ale otevizării televiziunilor serioase ş.a.m.d. Normal ar fi fost să scriu adaug după “constat” un complement de tipul “cu îngrijorare” sau “cu stupoare”. Dar n-am de gînd… E uşor să te pronunţi admirativ despre Dan Diaconescu, să faci mişto sau să fii ironic, să perorezi despre viciile poporului român pornind de la succesul OTV sau să te prefaci agasat, dovadă că toată lumea o face, de la taximetrist la Andrei Pleşu (a se citi erudit).

Pe mine mă interesează mai puţin ce se vorbeşte sau se scrie. Eu vreau să ştiu de ce.  Un răspuns la îndemână ar fi că Dan Diaconescu vrea să fie în centrul atenţiei, face tot ce îi stă în putinţă să se vorbească despre el şi eforturile îi sunt răsplătite. Dar asta explică doar parţial atenţia care i se dă. Nu încape îndoială că îi prieşte ce i se întâmplă, dar nu e singurul care încearcă să fie în atenţia opiniei publice cu orice preţ. Avem personaje mult mai condimentate decât el – nu e cazul să le enumăr – însă nu ştiu ca intelectualii să le fi dedicat vreo analiză.

Pentru a simplifica discuţia, pot accepta că vulgul vorbeşte despre el pentru simplul fapt că este în trend. Este doar unul dintre cei care au ajuns în centrul atenţiei şi este rezonabil să credem că, la un moment dat, nu se va mai vorbi despre el deloc. Pur şi simplu. Probabil va ţine mai multă vreme prima pagină decât vreo duduie cu cosiţa bălaie, dar în mod cert nu e atemporal.

Dar intelectualii, comentatorii din presa culturală? Care să fie explicaţia? Păi să vedem… Sigur nu e un subiect despre care se discută în presa culturală din străinătate. Să fie pur şi simplu o ironie fără miză? Îmi place să cred că nu e cazul. Ironia fără explicaţie îşi are locul în presa ceva mai facilă. Oare miza este ironizarea publicului OTV prin expunerea defectelor “tartorului”? Mi-e greu să cred, căci publicul OTV gustă alte produse media, mai slabe chiar decât romanul poliţist de calitate indoielnică întruchipat de OTV. Click! e un exemplu: sper să nu mă înşel, dar îmi amintesc că am citit că tirajul Click! este mai mare decât audienţa OTV. Dacă nu cumva compar mere cu pere, e rezonabil să presupun că publicul Click! îl include pe cel OTV, diferenţa de câteva sute de mii considerând probabil emisiunile OTV drept un produs elitist în comparaţie cu tabloidul preferat.

Oare intelectualii încearcă să afle ingredientele succesului domnului D? Poate, dar tot lipseşte explicaţia demersului. Serios, cu ce l-ar ajuta pe dl. Pleşu să descifreze mecanismul din spatele OTV?

Eu nu reuşesc să dau un răspuns satisfăcător. DECI DE CE OAMENII CARE SE REVENDICĂ DIN ELITA SOCIETĂŢII ÎI ACORDĂ ATENŢIE LUI DAN DIACONESCU?

P.S. Opinia mea despre personaj? Mi-a plăcut cum a explicat admiraţia poporului pentru oamenii de teapa lui Becali în  “Kapitalism”, dar alte virtuţi nu reuşesc să îi găsesc.

C-o fi, că n-o fi…

Relaţia noastră n-a început nici pe departe cu dreptul. Prima gură de cafea am luat-o pe furiş, din ceaşca tatei, în bucătăria unor prieteni la care eram cu toţii în vizită, pe când aveam vreo 8 sau 9 ani. O durere scurtă mi-a fulgerat tâmpla stângă în timp ce gustul brutal şi nemaiîntâlnit mi se răspândea prin toate colţurile gurii; nu mai ştiu apoi ce prăjitură sau fursec mi-am înfundat în gură, doar ca să nu mai simt aroma amară pe limbă, dar mi-am jurat că eu n-o să beau aşa ceva când am să mă fac mare.
Prin liceu am avut câteva tentative timide să ne împrietenim, dar pe atunci o înecam în mult lapte şi beam un soi de latte macchiato diluat până când cafeaua era doar o nuanţă cafenie în paharul meu cu lapte dulce. Şi, odată cu primele luni de serviciu fulltime din facultate, am ajuns să ne întâlnim zilnic.
Cu timpul, graniţa dintre necesitate şi plăcere s-a estompat într-atât că, uneori, nici nu mai simt nevoia să mă amăgesc că am nevoie de-o a doua cafea, ci mi-o permit pur şi simplu, ca pe-un act de răsfăţ la care am dreptul. Există, desigur, mai multe feluri de cafele de care mă bucur – depinde doar de context.
Cafeaua mea de dimineaţa e de mai multe feluri. Cel mai adesea, e „împachetată” în cana verde cu floricele pe care o iau în maşină şi o beau somnoroasă pe locul din dreapta. De ea mă bucur cel mai mult şi cel mai puţin; cel mai mult, fiindcă, împreună cu băieţii de la radio şi muzica pe care o pun ei, mă trezeşte pe deplin şi cel mai puţin pentru că trebuie s-o termin înainte să ajung la serviciu, ca să nu car o cană pe trei sferturi goală până în birou şi s-o uit acolo seara, la plecare.
Ruda mai îndepărtată şi mai agreabilă a celei de mai sus e cafeaua dimineţilor de week-end; ca să aibă efectul scontat, trebuie neapărat băută câtă vreme stau în pijama şi răsfoiesc ultimele pagini din cartea pe care n-am apucat s-o termin cu o seară înainte sau vreo revistă glossy lăsată de izbelişte de câteva zile prin casă.
Însă, de departe, prefer cafeaua de dimineaţă „în oraş” – din acele dimineţii târzii de sâmbătă şi duminică în care nu suntem acasă şi în care simplul fapt de a fi amânat cafeaua până ajungem unde ne-am propus o face cu atât mai bună (deşi, recunosc, de multe ori se întâmplă să nu fie aşa de bună cum e cafeaua făcută la espressorul de acasă, special pentru mine). Avem câteva locuri în care ne bem cafeaua de dimineaţă în mod „tradiţional” şi nu de puţine ori, aflaţi într-un oraş străin, ne bem prima cafea străină într-o cafenea dintr-un lanţ cunoscut nouă, pe care am localizat-o – neapărat – înainte de a pleca din Bucureşti.
Următoarea pe lista frecvenţei e cafeaua a doua de (închipuită) necesitate; în câte o după-amiază lungă la birou, vine ca un soi de minune care mă ajută să-mi ţin mintea limpede vreme de alte câteva ore, până îmi termin treaba (cine lucrează în clădiri din sticlă cu geamuri care – paradoxal – nu se deschid ştie despre ce vorbesc). Varianta ei mult mai dragă mie e cafeaua de după prânz din concediile de tip tur-de-forţă-într-un-loc-în-care-nu-am-mai-fost-şi-cine-ştie-când-mai-ajungem; în acele câteva zeci de minute în care picioarele mi se odihnesc pentru următorul maraton prin oraş, cafeaua dulce şi aromată îmi însoţeşte o lectură semi-atentă, în timpul căreia rândurile din carte se luptă cu imaginile şi senzaţiile proaspete.
Mai rar am parte şi de cafeaua de seară, pe care o beau cu pretextul că mai trebuie să rămân trează o vreme, pentru că mergem la vreo petrecere unde sunt slabe şanse să mă distrez cât să nu mă lovească somnul înainte de 12, sau pentru că am vreun proiect important de terminat. Cafeaua asta nu are aproape niciodată alt farmec decât acela că am reuşit să îmi păcălesc latura raţională, care îmi aminteşte că excesul de cafea dăunează.
Cât am scris postarea asta, am savurat jumătate de cafea – pentru inspiraţie! – şi mai am acum doar un rest de spumă, pe fundul cănii. Oare-mi ajunge cât să scriu şi o încheiere?

Românulavolan (I)

Începem primul serial al blogului nost’ iubit (atât de iubit încât n-am mai postat din martie – serios, doar nu credeţi că am posta orice pe blog. Nu, dom’le, postăm doar lucruri excepţionale).

Precizare de început de drum: mi-am luat permisul acum 6 luni şi conduc zilnic în Bucureşti de 5 luni. Pentru mine, traficul nu este obositor, monoton şi deprimant (deocamdată doar, fireşte…), ci este palpitant şi instructiv: chiar şi când îmi taie cineva faţa sau când frânează brusc în faţa mea, îl înjur fără urmă de resentiment, dacă nu cumva îi mulţumesc în sinea mea că mi-a dat ocazia să îmi testez limitele sau poate chiar să învăţ ceva nou. Asta îmi permite să mă detaşez de postura şoferului bucureştean sadea, care e într-o permanentă hărţuire a participanţilor la trafic şi nu are timp de observaţii antropologice, şi să apreciez ineditul. De pildă…

Aţi observat că masculul şofer se simte umilit la cea mai mică greşeală pe care o face, dar pentru care nu poate găsi vreo justificare din exterior? Dacă - blasfemie! - îi moare motorul în intersecţie, masculul de la volan va ambala excesiv motorul, va demara în trombă şi va atinge suta în timp record, astfel încât să fie clar pentru oricine că a fost vorba de un incident nedorit. Acesta e cazul amuzant. Cazul mai puţin amuzant e atunci când protagonistul nostru identifică un vinovat – o bătrână care nu s-a angajat în traversare din prima, un şofer nehotărât, care a părut că îi dă voie masculului să se bage şi “s-a răzgândit”. Se poate lăsa cu bătaie, fireşte…

Observaţia numărul 2: dacă vreun şofer mai şmecher, mai puţin priceput sau mai aerian din fire blochează o intersecţie, în mod cert şoferul direct afectat de manevra primului va porni cu o viteză mult mai mare decât cea pe care ar atinge-o în mod normal, va frâna brusc cât mai aproape de şoferul vinovat de blocaj şi va începe să claxoneze isteric sau să înjure. Şi aici se poate lăsa cu bătaie, fireşte…

Ce rod revoluţionarii?

Ce ironie - am vrut să scriu despre “Revolutionary Road” încă de acum o săptămână, dar… nu am avut timp. S-ar putea zice - pe bună dreptate - că nu am rămas cu nimic de pe urma filmului. Film care, trebuie spus din capul locului, trebuie văzut. Sunt aproape sigur că romanul care a stat la baza acestei ecranizări este şi mai bun, însă mi-e greu să pun eticheta “Garantat RZV” pe ceva ce nu cunosc. Un lucru e cert: voi cumpăra cartea şi voi cumpăra şi DVD-ul dacă îmi pică în mână. Noi cumpărăm, în general, filme pe care deja le-am văzut şi pe care pretindem că vrem să le mai vedem şi cărţi pe care nu le-am citit, dar despre care aflăm lucruri interesante.

Interludiu: încerc să îmi aduc aminte ultimul film pe care îl văzusem amândoi şi pe care l-am revăzut împreună pe DVD. Cred ca e “The Devil’s Advocate” acum mai bine de un an, dar ăsta ar fi şi primul film pe care l-am revăzut astfel. Hm, şi asta are legătura cu concluzia filmului la care mă refer…

Revenind… Din capul locului, trebuie să spun că titlul postării nu este original. M-am inspirat din Caţavencu. Pentru că nu am găsit un titlu care să surprindă mai bine ideea filmului: într-adevăr, revoluţionarii rod. Sau sug. Oricum, nu rulează. Care revoluţionari? Păi, ăştia ca noi… Corporatriştii. Generaţia tânără, 25-35 de ani, cei care-şi pierd tinereţea muncind de dimineaţa până seara, care-şi trimit vinerea emailuri cu personaje de desene animate care se bucură isteric sub truismul magic “E vineri!” scris cu litere de-o şchioapă, dar care nu ştiu ce să facă mai întâi în weekend şi care se întreabă duminica dimineaţa dacă nu cumva e sâmbătă, că parcă e prea neverosimil să fie deja duminică şi să mai fie atât de puţin până luni. Da, aţi ghicit, am devenit foarte personal şi scriu, de fapt, despre mine… Dacă n-aţi ghicit că scriu despre mine şi aţi regăsit fragmente din viaţa voastră sau a cunoscuţilor voştri, nu e o tragedie. Înseamnă doar că nu sunt unic în trăirile mele, nici voi, nici ei. Căci despre asta e filmul, de fapt. Despre unicitate. Autenticitate. Sau iluzia ei.

Dureros devine atunci când te regăseşti în personaje. Când te regăseşti în împlinirea lor aparentă, dată de casa în care se mută, de maşină, de copii, de reuşitele lui de la job, de faptul că este remarcat şi promovat, plus remunerat corespunzător. Când le înţelegi aspiraţiile. Când îţi aduci aminte că erai vag talentat la ceva artă în liceu şi poate ar fi ieşit ceva, dar, la fel ca în cazul ei, e mult prea târziu. Sau la fel ca în cazul lui, când ştii că ai depăşit punctul în care ai fi putut încă abandona totul pentru a-ţi cultiva virtuţile.

Să recapitulăm: ai fost un elev şi un student peste medie, poate chiar de elită. Erai priceput la ceva: poate la dezbateri, poate la biologie, poate la desen. Ai ales să îţi abandonezi (probabil iluzionat fiind că doar temporar) aptitudinea forte şi ai făcut o alegere pragmatică: te-ai angajat, te-ai căsătorit, ţi-ai cumpărat casă pe credit şi ai un job pe care cei din jurul tău îl consideră cel puţin acceptabil. E momentul să te întrebi: cât a fost alegere raţională, cât a fost constrângere structurală şi cât a fost hazard? Şi – cel mai important – întreabă-te dacă (mai) ai curajul alegerii radicale. Şi eu mă întreb…

Concluzia filmului e tristă: toţi corporatiştii au iluzia că sunt unici în aspiraţii şi că se vor retrage în glorie la 35 de ani după ce au acumulat câteva milioane de euro şi se vor dedica pasiunilor pe care le-au abandonat, îşi vor creşte copiii aşa cum şi-au dorit şi vor reînnoda relaţiile neglijate cu prietenii şi părinţii. Din nou timpul este cel care spulberă această iluzie de unicitate.

Unii vor spune că subiectul nu este foarte original, ideea este repetată obsesiv de cei care, prin noroc, muncă sau dârzenia cu care şi-au urmărit aspiraţiile, au reuşit să rămână imuni la presiunile sociale, însă eu am rezonat cu spiritul filmului. Şi ce m-a frapat cel mai tare a fost nu neapărat că nu sunt singurul care se consideră unic, dar simte pe undeva că există şansa să se înşele (şansă care, se-nţelege, creşte pe măsură ce timpul trece), ci faptul că povestea este veche de peste 50 de ani. Asta a fost o lovitură pe care am acceptat-o chiar mai greu.

N-am scris nimic despre actori, dar nu e nimic: ce am scris aici în niciun caz nu se poate numi recenzie… Oricum, pentru conformitate, Kate Winslet joacă fabulos, iar Leonardo di Caprio e, în mare parte, la înălţime.

(pl)atitudini

Acesta nu este un blog despre corporatism sau corporatişti. Dar titlul blogului – vag ironic şi auto-referenţial – trebuie onorat măcar din când în când. Şi cum poate fi onorat mai bine decât comentând articole despre corporatism sau corporatişti?

Aşa cum e ăsta. Autoarea, pe numele ei Adina Popescu, nu pare a avea un scop foarte precis sau o linie de argumentare care să conducă spre un set de concluzii clare, însă are idei fixe despre corporatişti. Pe care vrând-nevrând şi le face cunoscute din debutul articolului, căci simte nevoia să înceapă cu o enumerare de termeni corporatişti pe un ton vag condescendent. Continuă cu o paralelă între perioada de acum (un fel de epocă a corporatismului) şi comunism, întrevede ceva asemănări şi împinge pe sub uşă concluzia preliminară că idealurile lui Ceauşescu se împlinesc în zilele noastre (prin faptul că restaurantele “de centru” de acum se aseamănă cu celebrele circuri ale foamei proiectate în anii ‘80). Mai departe, intră în scenă doamna Marcela, ocazie cu care aflăm cărui fapt se datorează meditaţia din prima parte a articolului; doamna Marcela şi subalternele ei sunt, pentru autoare, arhetipale pentru mediul corporatist românesc: sunt prefăcute, linguşitoare, bârfitoare şi – ca o încununare – folosesc cuvântul “memo”. Avansăm către final. Din nou paralela cu lumea întreprinderilor socialiste. Salvarea pare a veni dinspre micile firme de tip atelier, dar mare păcat că ele se extind şi se transformă în corporaţii depersonalizante… Mare păcat şi că românii par a şi le fi însuşit.

Ce mi se pare greşit în abordarea Adinei Popescu? Pe foarte scurt, cam tot… Să mă explic: faptul că simte nevoia să bagatelizeze aşa-zisa “romgleză de corporaţie” o descalifică. E foarte la modă să faci mişto de acest tip de jargon, însă nimeni nu pare să analizeze cu mai multă seriozitate fenomenul. Pentru că, da, avem de-a face cu un fenomen. Personal, nu îmi place jargonul corporatist şi merg pe principiul că, atâta timp cât există termenul în limba română, nu are niciun sens să îi folosesc corespondentul englezesc. Însă când nu există un corespondent sau când singura posibilitate de a înlocui un termen din “corporateză” este prin intermediul unei succesiuni de termeni cu sonoritate nefirească, aleg varianta simplă. Ei, aici voiam să ajung! Jargonul corporatist este, în cea mai mare măsură, o formă de eficientizare a limbajului (ca, de altfel, orice jargon). Atâta timp cât contribuie pozitiv la îndeplinirea funcţiei prime a limbajului (transmiterea eficientă a unui mesaj), nu văd de ce trebuie anatemizat. Avem de-a face cu acelaşi mecanism şi în cazul emailurilor, care au luat locul scrisorilor pe hârtie: nu e atât de romantic, însă e al dracului de comod. Despre asta e vorba, nu-i aşa?

Ce mai avem? O mai avem pe doamna Marcela. Am mari dubii că această doamnă Marcela există chiar în forma prezentată, dar asta contează mai puţin. Contează că doamna Marcela este departe de a fi reprezentativă pentru mediul corporatist. Pur şi simplu, doamna Marcela este o relicvă a comunismului care s-a adaptat într-o oarecare măsură prezentului. S-ar fi adaptat şi în feudalism… Totuşi Adina Popescu simte nevoia să strige evrika! la “propria-i” descoperire, conform căreia capitalismul ăsta de corporaţie malefică înseamnă de fapt triumful idealurilor comuniste. Din acest punct de vedere, articolul se înscrie perfect într-o linie pe care o găsesc reprezentată din ce în ce mai des – este vorba despre observaţiile de tip: oamenii urau soia pe vremea lui Ceauşescu, dar acum au devenit vegetarieni şi o mănâncă cu poftă din proprie iniţiativă; oamenii se simţeau nedreptăţiţi când primeau mâncare cu puţină grăsime, dar astăzi e o goană după mâncare degresată; oamenii urau să rămână fără curent, dar acum fac economii fără să fie obligaţi. Lista poate continua. E uşor să combaţi astfel de paralele forţate: toţi cei care jubilează la astfel de concluzii facile ar trebui să înţeleagă că, în timp ce pe vremuri, oamenii erau obligaţi să, astăzi au libertatea să. Cine nu înţelege substanţa acestei distincţii merită încă 50 de ani de comunism.

Am ajuns în zona paralelelor forţate şi a concluziilor facile – de fapt, eu cred că aici este problema. Este atât de uşor să spui că boala lumii moderne este corporatismul încât nici nu mai merită să gândeşti în profunzime. E suficient să arunci o paralelă comunism-capitalism pentru a trâmbiţa ciclicitatea istoriei. După părerea mea, corporatismul – împreună cu jargonul care îl legitimează – devine o problemă abia în momentul în care îşi depăşeşte graniţele naturale, adică în momentul în care îţi aduni familia la debriefing, asignezi task-uri copiilor sau soţiei şi insişti să faci streamlining în cadrul operaţiunilor domestice de curăţenie şi gătit. Altfel, păcat că, în spaţiul public românesc, corporatismul ca fenomen are parte doar de oftaturi vag superioare şi abordări profund superficiale. N-ar strica deloc o abordare mai nuanţată, mai ales că nu am inventat noi apa caldă nici cu această ocazie, iar în alte ţări, din depresia corporatiştilor de vârstă medie, s-au născut studii antropologice de excepţie.